Pe cât de banală pare această întrebare pe atât de multe răspunsuri poți găsi. De unde vine omul? - întrebarea care este la temelia oricărei discuții despre om și care mai devreme sau mai târziu ne frământă. Fugim de ea și ne ascundem după faptul că "cine are timp de filosofie?!" lăsând impresia că fiecare își poate da cu părerea și poate să-și manifeste convingerea în felul lui. E prea filosofică întrebarea și dacă răspundem la ea ce se întâmplă? Sau cu ce ne ajută mai ales când vorbim despre familii?
Haideți să încercăm să răspundem la această întrebare și ulterior vom vedea ce putem desprinde din concluzii.
Creștinismul în mare majoritate a adoptat o idee străină și păgână când vine vorba despre originile omului. De mici ne-a fost indusă ideea că sufletul este nemuritor, cade într-un trup după voia lui Dumnezeu sau datorat greșelilor lui, iar trupul este rodul părinților. Cumva Dumnezeu trimite câte un suflet, când vrea El, în câte un trup. Filosofia aceasta despre dualitatea omului și proveniența omului își are originile în filosofia greacă. Aceste idei au marcat istoria noastră, aducând multe neînțelegeri și tulburări, cu efecte până în prezent. Ar fi multe de scris, problema cu credința în dualitate, care susține că după moarte sufletul se desprinde de trup, este că face din trup o colivie temporară sau o temniță. Dar potrivit Bibliei trupul este creația lui Dumnezeu și este cu adevărat o minunăție, nu o locuință temporară, Cristos înviază cu trupul. Mai mult se naște o altă întrebare: dacă Dumnezeu trimite un suflet, când se petrece un abuz, tot Dumnezeu îl trimite? Când o femeie este violată și rămâne însărcinată, de unde este acel copil sau sufletul lui?
Să vedem ce ne învață Biblia: primul bărbat a fost creat de Dumnezeu din țărâna pământului, având toate detaliile, inclusiv nări, peste care Dumnezeu a suflat duh de viață. Astfel ia naștere primul om, un suflet viu, iar din coasta lui Dumnezeu a făcut prima femeie. Adam și Eva - primul cuplu, prima familie. Sigur că aici se strecoară în mințile noastre întrebări: crezi povestea asta? ce facem cu evoluția omului, ce facem cu dovezile și fosilele găsite? Alt subiect care ar trebui dezvoltat, dar nu acum. Pot înțelege că pentru unii e greu să treacă peste, dar prin credință o putem face; înțelegerea creației se bazează pe credință, ca de altfel orice altă înțelegere, chiar pentru evoluție ai nevoie de credință, multă credință irațională.
„Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată și a născut pe Cain. Și a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” A mai născut și pe fratele său Abel.” Geneza 4.1-2
Când se vorbește despre originea omului multe dintre discuții se opresc la faptul că omul a fost creat de Dumnezeu, se opresc la Adam. Se concluzionează că omul este făcut de Dumnezeu, și asta este adevărat pentru primul om, dar ulterior observăm o ușoară schimbare prin dragostea lui Dumnezeu.
Dacă la facerea primului om, Dumnezeu a jucat rolul principal și singurul rol, făcându-l pe om din țărână - totul a fost făcut de El, trupul și suflarea de viață. Eva a fost făcută tot de Dumnezeu doar că o parte a venit din Adam, din coasta lui. Pe lângă toate astea, Dumnezeu a înzestrat pe Adam și Eva cu puterea de a face copii, oameni. ”Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul.” Dacă în cazul lui Adam, Dumnezeu a făcut totul, în cazul copiiilor lor, Cain și Abel, subiecții principali, inițiatorii acțiunii, sunt Adam și Eva. Observăm că cel care inițiază facerea unui nou om (copil) este Adam, care se împreunează cu Eva, iar cu ajutorul lui Dumnezeu ia naștere primul om născut din femeie. Se observă ușor această schimbare de roluri, în care bărbatul are factorul inițiator. Aceste versete cântăresc mult, deoarece sunt de la început, acel început spre care suntem îndemnați să ne întoarcem când avem nelămuriri. Nu îl scoatem pe Dumnezeu din ecuație, El a făcut totul, iar fără El era nimicul. Dar Dumnezeu în marea Sa îndurare și dragoste, cedează rolul inițiator spre Adam, iar El rămâne și acordă ajutor.
De meditat la acest lucru măreț, Dumnezeu a dat putere și responsabilitate omului să inițieze facerea altor oameni. Bărbatul are în el această putere și odată ce inițiază viața împreună cu soția lui, Dumnezeu va interveni și o va proteja, El fiind izvorul Vieții. Din prima clipă a vieții, ochii Domnului vor veghea acel plod, embrion.
Ps.139.16 Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau...
De unde vine omul: din coapsele bărbatului spune Biblia în multe versete. Chiar și în cazul când cei doi nu pot să facă un copil, Dumnezeu intervine și vindecă. Avem exemplul Sarei: „Prin credință și Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească”. Deci Isaac nu a venit în mod supranatural, Sara a fost atinsă în mod supranatural. Omul vine din coapsele tatălui, în mama ia ființă și ea îl naște, dar sufletul? Sufletul de unde vine?
Sufletele ieșite din coapsele lui Iacov erau șaptezeci de toate. Exod 1.5
Geneza 35.10-11, Exod 1.5 sunt doar câteva exemple care susțin că sufletul vine tot din coapsele tatălui. Omul ca întreg este numit suflet în aceste versete, care ne sugerează că omul nu este doar trup, este și suflet și/sau duh. Un întreg format din trup, suflet și duh. Ne sugerează și că omul cu totul vine din părinți. Sunt multe versete care susțin asta, fiind linia generală a Bibliei. Sunt versete care spun că bărbatul naște, versete care spun că femeia naște. Adam și Domnul Isus îl au ca tată pe Dumnezeu și au venit de la Dumnezeu, restul avem ca tată un om, venim dintr-un om. Și biologia susține același lucru. Poate ți se pare suspect ce am scris până acum. Apreciez și te încurajez să cercetezi, citește Biblia cu această întrebare în minte: de unde vine omul?
Avem această putere să creștem, să ne înmulțim și Dumnezeu a lăsat bărbatului și femeii decizia și inițiativa de a face alți copii. Dorința și îndemnul Bibliei este să avem copii. Susțin și cred asta, copiii sunt o binecuvântare de la Domnul, și cel care are copii este fericit.
Omul are nevoie de sens, fie că este vorba de muncă, de relații, de fiecare zi sau de veșnicie are nevoie să-și înțeleagă sensul. Lipsa de sens aduce tulburări, e greu să duci sarcini la capăt dacă nu înțelegi care e sensul. Golul și lipsa sensului au un mare impact în tulburările psihice, în nevroze. Cred că Dumnezeu s-a gândit la asta și a înzestrat omul cu puterea de a face copii. Când am adus acasă de la spital primul nostru copil am căpătat un alt sens, un sens cum nu mai avusesem până atunci, eram mama și tata. Ne-am transformat, de atunci suntem în fiecare zi părinți, o ființă creată din noi are nevoie de grijă, de iubire, de protecție. În noi se declanșează niște procese incredibile și devenim alții. Dacă până atunci multe lucruri păreau dificile, ne trezim că pentru un copilaș, care în urmă cu an nu era, ești gata să faci ceea ce nu te credeai în stare, să faci lucruri la care nici nu te gândeai.
„Cu o mare putere vine o mare responsabilitate” este o zicală veche. Dacă am primit inițiativa, avem și responsabilitatea. Suntem responsabili de copilașii noștri, iar acțiunile noastre vor afecta mare parte din ceea ce ei vor deveni. De la naștere, alăptatul la sân, timpul petrecut cu ei, răbdarea, dragostea, autoritate, hrana pe care le-o oferim vor influența ceea ce ei vor fi. Mare parte din ceea ce ei vor fi, este responsabilitatea părinților. Tatăl ca inițiator are prima responsabilitate. Dumnezeu va veghea încă din pântece și vom putea lucra împreună cu El. Dar să nu uităm, a fost inițiativa părinților și creșterea este responsabilitatea lor, iar tatăl are poate responsabilitatea principală, asta înseamnă că este important să fie implicat în creșterea lor.
De ce am abordat subiectul despre originile omului când avem o serie de articole dedicate familiei? Pentru că am observat drame și probleme în familii, oameni care nu mai pot lua nici o decizie, se scuză că îi lasă această decizie lui Dumnezeu. Părinți tulburați, care nu înțeleg, care nu mai pot, nu mai rezistă, situații de abuz. Sunt familii și au fost care și-au ghidat viața după „câți dă Domnul” și au pus responsabilitatea în cârca lui Dumnezeu. Mai stă în picioare acest principiu dacă cel care inițiază facerea unui copil este soțul împreună cu soția? Dacă copilul vine din coapsele tatălui? Cred că Dumnezeu poate avea un plan special cu o familie, dar ca principiu tatăl și mama au inițiativa. Sunt familii care văd doar probleme când se gândesc la copii, se lasă înfricoșați de toate neajunsurile care pot să apară, iar alții se ascund după egoism. Dorința lui Dumnezeu este ca în familii să fie copilași, iar cel care-i are, ascultând poruncile lui Dumnezeu, este fericit.
Dumnezeu veghează șansa la viață, din momentul în care este, chiar în cea mai firavă formă, ochii Lui sunt asupra embrionului. Din acel punct în care există viața discuțiile și deciziile se opresc, acolo este viață care trebuie protejată, nu omorâtă. Excepția ar fi dacă viața mamei este în pericol, aici lucrurile se discută.
Ce facem cu copilașii care se nasc în zone grele, de război, de foamete, de suferință, mame singure, familii nepregătite? E complicat, mai ales când este vorba de suferința celor mici. Dar îndrăznesc o idee care nu cred că răspunde la toate întrebările. În comparație cu a nu fi, cu a nu exista, în comparație cu nimicul, existența în orice formă, chiar în cea mai tristă este mai mult, să fii este infinit mai mult. A fi este totul, în comparație cu a nu fi.
Te gândești la un copil, discută cu soția/soțul, roagă-te, aveți harul să luați această decizie împreună, împreună cu Dumnezeu. Cel mai probabil nu sunteți pregătiți, mai ales pentru primul copil. Nu vei fi niciodată pregătit, dar Dumnezeu va veghea, ochii Lui vor veghea asupra voastră și asupra copilului; stând lângă El vei primi ajutorul și transformările necesare. Este nevoie de credință, nu este doar o decizie rațională. Dar decizia și responsabilitatea ne aparține, să nu mai punem în spatele altcuiva ceea ce ne aparține. Un om nou, o lume, o poveste, o istorie și altele din ele.
