România noastră

România anului 2024 are nuanțe, a făcut pași importanți și a crescut în multe direcții, dar nu suficiente. Nemulțumirea datorată incompetenței și intereselor personale a crescut, prea mulți oameni încă trăiesc la limita sărăciei. Sărăcia, lipsa educației și a moralei aduc multe lipsuri și dependențe, creând cercuri vicioase din care se iese greu. Pe de altă parte cei care s-au dezvoltat și au parte de bunăstare intră vrând nevrând într-o bulă unde totul pare bine, uitând de ceilalți. Pe unii bunăstarea îi duce spre discuții care se concentrează pe teme minoritare controversate și pot continua... Printre aceste nuanțe mai este o categorie numeroasă, acești oameni sunt dezamăgiți dar nu alunecă în extreme, ei își doresc bunul simț și sunt rușinați de lucrurile care se vor normalizate, categoria celor care au gustat și bunăstarea și lipsa, dar nu caută mereu vinovați, ci cred că schimbarea ține de schimbarea lor.

În acest context cei necăjiți, care au mult prea multe probleme și au acumulat frustrări, sunt păcăliți că totul se poate rezolva ca prin minune, nu au timp să își pună întrebări, nu știu cum, pentru că mereu au fost abordați așa. Dar nu doar ei, sunt oameni care au gustat bunăstarea și o duc bine, dar nu știu să mai distingă ce e adevărat și ce nu, sunt bombardați cu informații. O minciună repetată de suficiente ori este tot minciună, dar nu pentru toți. Ce se va întâmpla când vor realiza că au fost păcăliți iar, chiar cu Dumnezeu pe buze sau cu Europa? Supărarea va crește mai mult. Îi acuzăm, suntem dezamăgiți de ei și vrem să nu avem de-a face cu ei, dar când realizăm că suntem egali atunci suntem supărați pe ei. Luăm pietre și judecăm, râdem sau ridiculizăm. Dar asta nu ajută, prăpastia se face și mai mare.

Ne facem că nu știm cine sunt, iar când îi găsim îi certăm cu aere de superioritate și surprindere sau facem glume pe seama lor. Stau și mă întreb oare asta este soluția? Nu cred. Cred însă în cea mai importantă poruncă. 'Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți'. Zilele acestea mi-au arătat o față a mea pe care credeam că nu o mai am. Nu scriu despre o iubire mistică ‘românească’. Ci despre una practică, prin care să nu ne mai ignorăm ci să ne ajutăm. Ceilalți sunt foarte aproape de noi, în familiile noastre, locuiesc lângă noi, iar unii mai departe, dar ne ferim de ei și nu avem răbdare să-i ascultăm, este mai ușor să-i etichetăm. Cel mai comod este să ne evităm, dar prăpastia va crește. Încă sunt oameni care nu și-au dezvoltat gândirea critică sau nu au ținut pasul cu bombardarea informațională, le-am configurat telefoanele părinților noștri, dar nu le-am explicat cum să se ferească de păcăleli, la școală se vorbește dacă este voie cu telefon sau nu, nimeni însă nu învață cum să fie folosit un telefon. Analizăm texte din punct de vedere gramatical și stilistic, dar nu suntem învățați să identificăm adevărul și minciuna.

Nu ne schimbăm dacă nu ne implicăm, dacă nu ne jertfim, dacă nu învățăm să ascultăm, să discutăm, să aducem argumente, să-i învățăm pe ceilalți importanța dialogului, a argumentelor și a evidențelor, să recunoaștem când greșim, să ne cerem iertare. E foarte comod în bula noastră, să nu ieși din zona ta de confort și să crezi ce vrei. E foarte ușor să pui o etichetă (prost, neinformat, păcătos, lgbt-ist, misogin, credul, bănos și așa mai departe) dar în momentul în care o facem comunicarea și comuniunea s-au rupt și prăpastia își face loc. A explica cu argumente pe un ton civilizat, în liniște, cu bun simț și cu dorința de schimbare reciprocă înseamnă iubire de aproapele. A asculta și a ține cont înseamnă iubire de aproapele, a te implica dorind să devenim mai buni înseamnă iubire de aproapele. A recunoaște adevărul, a-l lua în serios pe celălalt, a recunoaște greșeala, a cere iertare și a ierta, a cântări ce este mai grav, a căuta echilibru și nu soluții perfecte într-o lume imperfectă înseamnă să ne iubim. E greu să iubești, necesită timp, ne "necesită" pe fiecare, altfel vom face prăpastii, vom aluneca spre extreme și ne va fi greu să trăim unii cu alții.