Avem tendința să supralicităm puterea noastră, să ne luăm prea tare în serios și începem să punem presiune asupra noastră. Ne vedem indispensabili și ne împovărăm cu prea multe sarcini pe care doar noi le putem rezolva. E greu să spunem nu. Ne lăsăm încărcați, cărând diferite poveri și începem să trăim în viitor sau în trecut. De ce ratăm prezentul? Greutatea sarcinii te întoarce în trecut și începi să te frămânți: oare ce nu ai făcut bine, cum a ajuns povara asta în spatele tău? Ce puteai să faci mai bine ca să nu fi ajuns în situația respectivă? Cu cât mai grea e sarcina și cu cât mai lung e timpul de când o purtăm, cu atât stăm mai mult în trecut, și în mare parte vom rata prezentul. Tot sarcina este cea care ne ține în viitor, rumegarea permanentă, oare cum să rezolvăm problema. Căutarea soluției ca mâine să fim mai liniștiți, ne ține departe. Pe lângă greutatea sarcinilor, mai sunt și sarcinile false, poverile goale. O povară goală este o nemulțumire, o neîmplinire, ceva ce nu avem, dar despre care credem că ne va schimba cu totul starea când îl vom avea. Ea este goala, dar paradoxal, cântărește și o simțim grea. Astfel că trăim în viitor. Doar atunci când vom obține acel lucru vom fi fericiți, până atunci prezentul e pierdut. Până când îl obținem trebuie să ne frământăm, cum să facem să ajungem acolo, ce lipsește, cum să rezolvăm.. și ratăm prezentul.
Problema cu toate aceste poveri, sarcini, nemulțumiri este că ele se simt grele, iar ceva greu face presiune. Această presiune se resimte la nivelul minții, spatelui, întregului trup. Complicat este că nu se poate măsura, o resimțim, dar nu știm cât de grav este, nici chiar noi nu știm cât de gravă este presiunea și tensiunea din noi. Se întâmplă să realizăm doar când ceva din noi cedează. Multe se pot măsura, dar să știm ce presiune are omul din fața noastră la nivelul minții e greu. Dacă-l întrebăm, dacă el se deschide, vorbele pot reda presiunea. Când vorbim, având încredere să mărturisim și să ne facem vulnerabili, câteodată presiunea începe să scadă pe măsură ce dăm drumul cuvintelor. E tare bine să ai pe cineva de încredere cu care să vorbești.
Unul din sfaturile pe care Domnul Isus l-a dat ucenicilor înainte ca ei să plece în misiune, a fost să rămână într-un loc până când vor pleca din locul acela. Pare fără sens exprimarea asta, să rămâi într-un loc până când pleci, poți rămâne mai mult? Aparent nu, dar am înțeles că poți rămâne multă vreme blocat într-un loc deși tu nu mai ești de mult acolo. O nereușită, o greșeală, o ceartă, o jignire și câte altele nu te pot ține blocat în trecut. Le spunea Domnul ucenicilor că acolo unde nu vor fi primiți, să scuture și praful de pe picioare, să nu ducă nimic cu ei mai departe. Ce șanse de reușită mai aveau ei dacă rămâneau blocați în nereușita precedentă? Dacă ei mergeau într-o cetate nouă, dar mintea lor era tot în cea care nu i-a primit? Atât de prezent este și pentru noi acest adevăr, dacă am rămas blocați în păcate, nemulțumire, probleme, necazuri, ce șanse mai sunt să biruim prezentul? Momentul de acum e ceea ce am, ceea ce pot influența și caștiga, privind mereu în trecut, fie el negativ sau biruitor, mă poate deconcentra și face să pierd prezentul. Momentele de meditație și retrospectivă asupra trecutului sunt sănătoase, dar dacă stăm prea mult acolo, afectați și legați emoțional, creștem presiunea și sunt șanse mari să ratăm binecuvântarea prezentului.
Nu vă îngrijorați deci de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Îi este de ajuns zilei necazul ei. Merită citit întregul pasaj despre îngrijorare, din Matei 6.25-34. În Evrei 3 este accentuată expresia câtă vreme se zice: Astăzi! Pavel spunea că uită ce este în urma lui și se aruncă spre ce este înainte, spre premiu, în Hristos.
Poate omul să nu se îngrijoreze, să nu fie preocupat de ceva? Destul de greu; pe perioade scurte - da, dar pe termen lung - nu. Domnul Isus ne dă și ceva care merită să ne preocupe: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
Tindem să greșim crezând că doar unele îngrijorări trebuie aduse înainte lui Hristos, iar pe restul le putem rezolva noi. Cred că este o formă de mândrie când vrem noi să ne ocupăm. Sunt anumite lucruri despre care credem că le rezolvăm noi mai bine decât Dumnezeu și ne împovărăm cu ele. Petru spune: aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre. Toate, nu doar cele care nu pot fi rezolvate, toate. Lui îi pasă și se îngrijește de noi: multe Le rezolvă prin noi, dar îngrijorarea nu mai e a noastră. Nu înseamnă că dacă ne eliberăm de presiune nu mai trebuie să facem nimic, nu înseamnă că dacă lăsăm îngrijorările asupra Lui totul se rezolvă. De făcut, avem multe, și cât de multe putem face când suntem eliberați de poveri, cât de ușor te poți mișca după ce ai lăsat un sac jos. Cât de clar începem să vedem lucrurile, atunci când suntem liberi. Omul îngrijorându-se nu poate face nici un fir de păr. Este și un test al credinței, îngrijorarea crește, credința scade și invers.
Abilitatea de a fi total prezent se numește mai nou mindfulness, se obține prin meditare și anumite principii, care din punctul meu de vedere sunt lipsite de conținut, doar niște trunchieri. Fără de Hristos e greu, prin Hristos suntem o făptură nouă, cele vechi s-au dus.
Păcatele trecutului sunt șterse, pentru omul împăcat cu Dumnezeu. Dacă l-am întreba pe Dumnezeu care sunt păcatele din trecut, nu ar avea ce să răspundă omului iertat. În Hristos am fost iertați, iar de ziua de azi și de cea de mâine se îngrijește El, că este un Tată bun. Iertat de trecut, prezentul e ușor de îmbrățișat. Prins în trecut sau viitor am șanse să ratez binecuvântarea prezentului, iar Tatăl a așezat în fiecare zi lucruri de care să ne mirăm, lucruri care să ne întărească, și multe alte mici sau mari surprize.
