În articolul despre originea omului (De unde vin copiii?) introduceam o idee ușor matematică, spuneam că: în comparație cu a nu fi, cu a nu exista, în comparație cu nimicul, existența în orice formă, chiar în cea mai tristă este mai mult, să fii este infinit mai mult. A fi este totul, în comparație cu a nu fi.
În perioada adolescenței când aveam conflicte cu părinții, argumentam și mi se părea că sunt mai deștept dacă răspund înapoi și nu mă las, dar când lucrurile mergeau prea departe se opreau cam așa: Trebuie să faci asta pentru că așa zic eu! Evident că nu era suficient și imediat săream și întrebam - De ce? iar răspunsul primit era: - Pentru că eu te-am făcut! Nu înțelegeam, dar nu mai puteam răspunde nimic, era atât de evident și fără sens de parcă mi-ar fi zis că trebuie să asculți pentru că cerul este albastru. Totuși în spate era un adevărat care reușea să mă potolească. Eram și suntem pentru că ei au vrut, pentru că mama a făcut sacrificii și cu durere am fost aduși pe lume.
Darul vieții pe care-l primim de la părinți este imens, să te poți bucura de o rază de soare, să respiri, să fii, să gândești, să ocupi, să poți spune: eu sunt, chiar prin suferință, este enorm. Erau probabilități mari să nu fii, dar ești. Părinții au hotărât ca să fim, ne-au dat șansa. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”- este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă -„ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ.” Să-i cinstim pentru că suntem, să-i cinstim până când mai sunt. Unii au părinți cărora le pot săruta mâinile, alții poate au părinți care au greșit, dar ei ne-au adus pe lume, ne-au dat șansa să fim, să respirăm, să facem, iar asta nu este puțin lucru.
Scriam în introducere: să fii este infinit mai mult, în comparație cu a nu fi. Poate să pară exagerat, cum adică infinit când din momentul din care suntem, o forță ne urmărește cu cea mai mare certitudine: moartea. De când suntem concepuți sau ne naștem suntem în păcat, iar păcatul aduce moartea. Atunci acest infinit este limitat, iar dacă este limitat atunci nu mai este infinit. Suntem și e minunat, dar ce facem cu asta când moartea este certitudinea vieții?
Am ajuns la aceste întrebări plecând de la familie și copii, iar răspunsul vine tot printr-o familie și un Copil:
Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și-n veci de veci. Iată ce va face râvna Domnului oștirilor. Isaia 9:6-7 VDC
Prin Duhul Sfânt un prunc a fost zămislit, în pântecele unei fecioare, avându-L ca Tată pe Dumnezeu, dar fiind în același timp Fiul omului. A trăit ca nimeni altul și a întemeiat o împărăție bazată pe jertfă, pace și dragoste. A deschis o cale, cale care duce la viață veșnică. A biruit Moartea și „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”.
Primul nostru copil l-am ținut în brațe doar acasă, în acea perioadă nu aveam voie să intru în spital, astfel că a trebuit să aștept trei zile. Am ajuns acasă, soția mi-a dat-o în brațe și ulterior am așezat-o pe pat, mă uitam la ea și eram copleșit, ceea ce cu un an în urmă părea imposibil, acum era acolo, puteam să pun degetul pe ea, era sub ochii mei. Șansele ca să avem copii erau foarte mici, ulterior au fost foarte multe riscuri, iar când a venit acasă era doar un omuleț atât de firav. Din aproape nimic acum era o realitate, mă uitam la ea și vedeam o nouă lume care are șansa să înceapă, vedeam atât de multe posibilități și traiectorii. Dumnezeu a purtat de grijă, și din șanse atât de mici, cu ajutorul lui Dumnezeu am primit un copil, iar prin harul Lui copiii noștri, ca și noi de altfel, avem șansa veșniciei.
„Nu ne-a dat Unul singur, Dumnezeu, suflarea de viață și ne-a păstrat-o? Și ce cere acel Unul singur? Sămânță dumnezeiască! Luați seama dar în mintea voastră și niciunul să nu fie necredincios nevestei din tinerețea lui! „Căci Eu urăsc despărțirea în căsătorie”, zice Domnul Dumnezeul lui Israel” Maleahi 2.15-16
Vorbind despre relația din căsătorie și despre legământul lor, Dumnezeu le cere celor doi să rămână credincioși legământului și încă ceva: Sămânță dumnezeiască! M-am întrebat ce înseamnă această sămânță? Verificând mai multe traduceri și interpretări, cred că este această sămânță dumnezeiască este copilul. Dumnezeu vede acest potențial enorm în relația celor doi soți, rodul lor poate deveni un fiu sau o fiica a lui Dumnezeu prin Fiul Său; cu atât mai mult în cazul unor părinți credincioși. Părinții au șansa să lucreze împreună cu Dumnezeu pentru a face un fiu al veșniciei.
Avem darul vieții pe care îl primim de la părinți, dar ne naștem sub mușcătura sau boldul morții. Ulterior avem șansa să alegem Darul vieții veșnice, prin dragostea Părintelui ceresc și prin Fiul Său care ne cheamă să alegem calea binelui și a iubirii. El a biruit moartea, trăind fără păcat și în final moartea va fi nimicită în totalitate. Omul cunoscând binele și răul, omul biruitor prin Hristos va mânca din pomul vieții, omul are promisiunea desăvârșirii. Avem această promisiune din partea lui Hristos pentru cei care păzesc poruncile: răsplata voastră va fi mare și veți fi fiii Celui Preaînalt. Șansa îndumnezeirii, poate ni se pare prea mult, dar am văzut deja aceste promisiuni îndeplinite asupra lui Hristos și același Dumnezeu credincios ni le promite și nouă.
Sărbători fericite și viață veșnică!
