"Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele. " – Psalmii 16:4
De fiecare dată când vine vorba de idoli sau idolatrie am senzația că e un subiect depășit, anacronic. Probabil în secolele trecute sau poate în regiuni mai puțin dezvoltate din Africa sau Asia ar avea sens un astfel de subiect. Mai facem referire la el cu o oarecare mândrie și superioritate în discuțiile mai puțin ecumenice pe tema iconografiei.
Și totuși problema idolatriei este un subiect central în Biblie, Dumnezeu avertizând în repetate rânduri credincioșii cu privire la închinarea la idoli.
Îmi dau seama că sunt tributar gândirii în imagini care este o caracteristică a generației mele. Cât de superficială e asocierea idolilor cu niște statuete sau imagini doar, și cât de ușor putem fi înșelați!
Pentru a putea să mă feresc de idolatrie ar trebui în primul rând să identific idolii care caută să mă înrobească. Așa că am început vânătoarea de idoli.
Dacă ne uităm la idolii popoarelor din antichitate vom vedea că fiecare dintre ei îndeplinea o funcție, răspundea unei nevoi. Închinătorul aducea ofrande zeului fie pentru a primi protecție, fie pentru a cere ajutor sau pentru "a-l îmblânzi". Dacă ne gândim la Baal - principalul zeu al popoarelor canaanite, de el era legată speranța fertilității atât pentru pământ, cât și pentru oameni. Închinarea înaintea lui Baal îți asigura prosperitatea, dar prețul însemna uneori omorârea întâiului născut. Așa cum spuneam, chiar dacă idolii aceștia nu mai au o reprezentare plastică, sunt la fel de reali și cer închinare.
Primul domeniu în care îmi propun să sondez sunt fricile. Și nu mă gândesc aici la fricile naturale, de mică intensitate și de scurtă durată, ci la fricile care caută să mă paralizeze, să-mi fure pacea și bucuria de a trăi. Frica de boală, frica de a nu fi abandonat de grup, de a nu fi respins, frica de moarte, frica pentru siguranța copiilor. Cred că în spatele fiecărei frici este un idol căruia îi jertfim timpul nostru, preocuparea noastră și care determină deciziile noastre. Aici ofranda adusă zeului poate însemna obsesia cu privire la propria-mi sănătate, derivând în ipohondrie. Sau poate renunțarea la ce cred și sunt pentru a putea adera unui grup, pentru a nu fi respins.
Pe de altă parte, idolii se pot identifica și cu motivele de încredere. Ce anume îmi oferă siguranță? Locul de muncă, averea pe care am agonisit-o, relațiile cu persoane cu influență, sănătatea de care mă bucur? Pe ce mă bazez când mă gândesc la viitorul meu? Idolul care îmi oferă speranță va primi ofrandele mele.
Nu în ultimul rând mă gândesc la experiențele care-mi provoacă bucurie și plăcere. Ce anume mă satisface? Ce îndeletniciri îmi provoacă bucurie? Care e prețul ce-l am de plătit?
Felul în care ne petrecem timpul e o radiografie a închinării noastre, iar timpul înseamnă însăși viața noastră. Fie că suntem conștienți de asta sau nu, noi oferim cel mai mare avut al nostru ca ofrandă în speranța că vom dobândi fericirea sau admirația celorlalți. Dar odată ce poate le-am atins, ne dăm seama că ne mai rămâne atât de puțin timp să ne bucurăm de toată această agoniseală. Timpul e o resursă epuizabilă care nu se poate regenera. Doar Dumnezeu promite celor ce-L slujesc viață veșnică, adică un timp fără sfârșit în care să experimentăm bucuria și împlinirea.
Idolatria are de-a face cu identitatea mea. Când înțeleg cine sunt și cine este Dumnezeul care m-a înfiat dându-mi dreptul să mă numesc "Fiu de Împărat", toți ceilalți idoli se descoperă a fi niște caricaturi ridicole.
Să facem, dar, din Dumnezeu bucuria și veselia noastră; din El, care este urzitorul fericirii noastre!
"Eu zic Domnului: „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” " – Psalmii 16:2
